luni, 22 iunie 2009

Am întâlnit ură de clasă în România

Petru Clej

Suntem confuntați aproape zilnic cu manifestări ale urii de rasă și ale suratelor sale, ura interetnică, xenofobia sau antisemitismul. Le vedem pe internet, în contactul direct cu oamenii și, mai voalat, în mass-media. Mult mai rar avem ocazia să ne confruntăm cu ura de clasă, poate și pentru faptul că experiența directă a regimului comunist a discreditat acest tip de ură care era presupus a fi motivarea luptei împotriva capitalismului.
Iată că am avut prilejul să mă întâlnesc față în față cu acest tip de ură. Călătoream cu trenul de la Iași la București și, exasperat de viteza redusă cu care călătoream (se fac aproape șapte ore pe ceva mai mult de 400 km) am intrat în discuție cu o femeie din același compartiment. Ambii am remarcat că acum 20 de ani aceeași distanță era parcursă într-un timp mai scut cu o oră.
Am opinat că acum că România este membră a Uniunii Europene ar putea obține fonduri pentru consolidarea terasamentului, pentru că e evident că trenurile nu pot călători mai repede din cauza uzurii acestui terasament. Am mai spus că multe dintre aceste neajunsuri sunt cauzate și de lipsa de investiții din ultimii ani ai vechiului regim comunist.
Atât mi-a trebuit! Persoana din fața mea și-a arătat profunda dezaprobare, spunând mai întâi că au fost și lucruri bune în comunism și că dacă n-ar fi fost comunismul, ea n-ar fi reușit în viață și mai ales n-ar fi putut să aibă casa ei (adică un apartament la bloc).
Am aflat că are vârsta de 62 de ani și că e fiică de muncitori din Iași. Avea numai cuvinte de laudă pentru comuniști și vorbe de ocară și dispreț pentru "capitaliști". Mi-a povestit de pildă, că la școală când în anii ’50 un profesor o scotea la tablă o chema pe numele de familie, pe când pe fiicele de (foști) capitaliști le chema pe numele mic, alintat: Ilenuș, Irinuca, etc.
O altă realizare a comunismului a fost, în opinia ei, pietruirea și asfaltarea străzilor din Iași, care, în cartierele muncitorești erau pline de noroi sau praf.
Am încercat să-i spun că nu regimul comunist era cel care a adus aceste schimbări, ci progresul general al societății. I-am adus argumentul pe care-l aduc tuturor apologeților sau nostalgicilor perioadei comuniste, spunându-i că Grecia, o țară cu un nivel similar de dezvoltare cu al României în 1938, era de patru – cinci ori mai dezvoltată decât România în 1989, fără să fi cunoscut regimul comunist. I-a fost greu să înțeleagă, ea declarând că arareori a părăsit Iașiul, darmite să fi călătorit vreodată în străinătate.
I-am pomenit de blocurile oribile cu care este desfigurat Iașiul, construite de iubitul ei regim comunist, și care acum arată jalnic. I-am amintit de vremurile în care tremura de frig în casă, în care mânca “tacâmuri” de pui și bea nechezol, de miile de femei care au murit sau de medici ginecologi trimiși în pușcărie în urma avorturilor ilegale și toate nenorocirile care au transformat viața a milioane de oameni într-un calvar. I-am amintit și de lipsa de libertate, care însă nu a afectat-o deloc, deși acum nu se sfia să-l critice în gura mare pe președintele Traian Băsescu într-u compartiment de tren.
I-am reamintit de milioanele de oameni aruncați în pușcărie, de nenumărații oameni asasinați de regimul comunist, numai și numai în numele urii de clasă. Singurul lucru pe care această femeie simplă a putut să-l replice a fost: “Dar pe mine de ce nu m-au arestat? Eu am fost supusă și nu mi-au făcut nimic”.

Clișee național-comuniste

Văzând că nu are niciun fel de argumente să-mi replice, femeia s-a lansat apoi în temele favorite ale celor care îi împărtășesc ideile: a ajuns să vorbească de Regele Mihai care a plecat în 1947 cu un tren în care și-a încărcat averea (i-am spus că e o minciună, n-am adăugat însă și că o știam de la Majestatea Sa personal), de ce se întorc cei care au plecat în străinătate să-și revendice proprietățile după atâta vreme (am întrebat-o dacă statul de azi i-ar confisca apartamentul i-ar conveni?) și despre conspirația de la Malta din 1989 când s-a decis viitorul omenirii (am întrebat-o dacă Mihail Gorbaciov a decis atunci cu George Bush ca URSS să fie desființată peste doi ani).
Femeia vorbea foarte convinsă și aducea în sprijin nume ilustre ca Ion Cristoiu sau Pavel Coruț. I-am atras atenția că Pavel Coruț e un fost ofițer de Securitate. “Securitatea ne-a apărat”, a fost replica luată parcă din fosta revistă a MAI “Pentru patrie”. I-am replicat că Securitatea a comis un genocid până în 1965 iar după aceea l-a apărat pe Ceaușescu, iar Pavel Coruț ar face bine să se consulte la un psihiatru, dat fiind că teoria conspirației pe care o promovează cu insistență ar putea fi un simptom al paranoiei de care suferă.
I-am spus femeii din compartiment că este o victimă a îndoctrinării comuniste și că nu are niciun termen de comparație decât imaginea mincinoasă a societății românești pre-comuniste, aflată de la părinți sau din educația comunistă primită. I-am sugerat să uite tot ce a învățat, deoarece în majoritate sunt doar minciuni, și să încerce să învețe ceva nou.
“La vârsta mea nu mai pot”, mi-a replicat cu sinceritate, fără însă a da semne că ar fi dispusă să facă cel mai mic efort.
Veți spune că e un caz izolat, în care oamenii regretă sincer în public regimul comunist. Și totuși, sunt mulți oameni de extracție modestă care au avansat pe scara socială (pe merit sau nu, asta e altă discuție) datorită noilor raporturi create de regimul comunist. Cei mai mulți dintre acești oameni ar fi avansat probabil și fără existența regimului comunist, dar e aproape imposibil să-i convingi de asta.
Evoluția societății românești de după 1990, cu un pas înainte și doi pași înapoi, se datorează în bună măsură acestor oameni, schilodiți mental de educația comunistă primită. Combinatele siderurgice, rafinăriile, Canalul Dunăre – Marea Neagră și alte construcții faraonice inutile rămân niște fosile ale vechii epoci, dar trauma din mintea oamenilor de peste o anumită vârstă nu mai poate dispărea. De aceea, în revista ACUM revenim asupra problemei mentalității, fundamentală în acest proces de transformare a societății românești și de aceea încercăm să demolăm minciunile și miturile care au luat naștere în perioada comunistă, dar și anterior acesteia.
Sunteți curioși să știți cum s-a terminat conversația mea cu femeia din tren? La un moment mi-am dat seama de completa inutilitate a continuării ei. Am fost salvat de faptul că trenul a intrat în gara Tecuci (unde s-a schimbat locomotiva pe timpul unei șederi care mi-a părut fără sfârșit) și unde s-a suit în compartiment un cuplu de pensionari care purtau o pisică într-o cușcă. Am profitat și m-am mutat în alt compartiment cu laptop-ul și am început să scriu acest articol.

(Editorial de Petru Clej preluat de pe
http://www.romanialibera.com/)

Un comentariu:

  1. Eleonora,

    Mulțumesc pentru preluare acestui articol. Nu te-ar interesa să colaborezia revista ACUM www.acum.tv? Răspunde-i te rog la petru.clej@btinternet.com

    Mulțumesc

    Petru

    RăspundețiȘtergere

Dacă ai un gând preţios, formulează-l în termeni civilizaţi şi postează un comentariu.


La începutul blogului