duminică, 14 iunie 2009

Mihai Eminescu și Castro Alves - vieţi în oglindă

Castro Alves, “geamănul” necunoscut al lui Eminescu

Dumitru Manolache

Viaţa îţi oferă uneori surprize stranii, destine perechi etc., spre mirare şi judecată, căci în această taină se relevează de cele mai multe ori lucrarea Domnului.

Antonio de Castro Alves este un nume care pentru cei mai mulţi dintre noi, românii, nu rezonează cu nimic. Dar dacă spunem că el este imaginea braziliană în oglindă a lui Eminescu, lucrurile se schimbă. Şi chiar este aşa, pentru că, dincolo de chipurile celor doi, aproape identice, întâlnim similitudini în creaţie, destin, dramă existenţială etc., ce ne produc emoţie şi mirare, bucurie şi întristare, deopotrivă. Datorăm această extraordinară descoperire doamnei profesoare Lelia Rădulescu, director al Bibliotecii Mitropolitane - Filiala “Ioan Slavici” Bucureşti, căreia îi mulţumim pentru aceasta.

“Celălalt Eminescu”

Povestea descoperirii este prin ea însăşi tulburătoare. Într-un studiu intitulat “Biblioteca magică”, doamna Lelia Rădulescu relatează cum a ajuns să-l cunoască pe “celălalt Eminescu”, cu mai mulţi ani în urmă. Era luna noiembrie 1998, când se inaugura la Bucureşti “Colecţia Biblioteca Brasiliana”, “o aventură spirtuală, pentru că la acea dată nu bănuiam ce dimensiuni şi semnificaţii extraordinare va avea în timp”, spune Lelia Rădulescu. Într-una din zile, încercând o clasificare pe domenii a publicaţiilor colecţiei, “am găsit o carte la a cărei vedere am tresărit: pe copertă, o fotografie inedită a lui Eminescu (?!). Câteva clipe, emoţia a fost atât de puternică, încât abia după aceea am văzut numele tânărului cu chip de «Luceafăr», cu plete negre date pe spate şi cu trufia «tinereţii veşnice» în privire: Antonio de Castro Alves. Am pus alături cele patru fotografii ştiute ale lui Eminescu şi am constatat o asemănare fizică frapantă”, mărturiseşte cu emoţie Lelia Rădulescu.

Căutări febrile, datini, tradiţii şi obiceiuri similare

Au urmat căutări febrile de informaţii referitoare la poetul brazilian, care aveau să-i aducă cercetătoarei adevărate revelaţii. În primul rând, se lăsa descoperită o ţară - Brazilia - cu o geografie sacră, ce adunase în ea toate energiile creatoare ale populaţiilor aşezate în acel spaţiu, ca şi ţara noastră. “Ca şi românii, brazilienii şi-au păstrat cu sfinţenie datinile strămoşeşti, multe dintre ele aduse din Africa toridă de sclavii negri, cărora nu le mai rămăsese nimic altceva decât nostalgia locurilor natale, ecoul tam-tamurilor ce însoţeau cântecele şi dansurile prin care îşi invocau zeii”, cum spune Lelia Rădulescu. În această lume avea să descopere o poezie stranie în coloritul şi bogăţia costumelor, a podoabelor, a măştilor, ca şi în tradiţiile noastre, în ritmul voluptos al “condomble”-ului sau în dezlănţuirea treptată a dansatorilor “Capoeira”, care amintesc de căluşarii noştri.
Un alt obicei, ”Bumba-meu-boi”, are similitudini cu “Capra” noastră, în care dansatorii sunt costumaţi cu pălării negre împodobite cu pene de păun, de-ai crede că sunt de pe Someş.

Contemporani, romantici şi poeţi naţionali nepereche


Toate acestea însă aveau să fie doar mirări, căci ceea ce a urmat întrece imaginaţia. “Am aflat atunci că Antonio de Castro Alves a fost contemporan cu poetul nostru «nepereche». Născut cu trei ani mai devreme (14 martie 1847), s-a stins din viaţă la numai 24 de ani. Eminescu este poetul nostru naţional. Castro Alves este recunoscut ca poet naţional al Braziliei. Ca şi la poetul nostru, dragostea, natura, singurătatea şi dorul, visul, somnul şi moartea, menirea poetului şi a poeziei, libertatea şi dorinţa de reintegrare în macrocosmos, toate sunt temele lui preferate. Într-un poem, imaginea razelor lunii care pătrund pe fereastră mă duce cu gândul la «Scrisoarea I» a lui Eminescu. Madone, îngeri blonzi, umbre, păsări în zbor, îndrăgostiţi cu gesturi pasionale, stele complice, «blânda batere de vânt», ochi «arzători, adânci/Ca întunericul mării» (Castro Alvez), nouri, râuri, ramuri, freamăt de pădure, comuniune deplină cu natura, aceste motive şi imagini familiare mie din poezia eminesciană le regăseam la romanticul brazilian. O sursă de inspiraţie comună pentru cei doi poeţi este şi «Legenda secolelor» a lui Victor Hugo”, rememorează acele clipe de întâlnire cu romanticul brazilian cercetătoarea.

Iubitele, volumul de poezii şi fraţii sinucigaşi

Dacă similitudinile dintre cei doi s-ar fi oprit aici, tot ar fi meritat să adânceşti cercetarea, ceea ce a făcut şi cercetătoarea noastră. Aşa a aflat cum coincidenţele dintre Eminescu şi Castro Alves s-au extins şi asupra vieţii lor. “Amândoi au iubit până la sfârşitul vieţii o femeie: Veronica, poetă, şi Eugenia, actriţă, legături care nu s-au finalizat cu căsătoria; amândoi au trăit despărţiri dureroase şi împăcări promiţătoare, dar soarta le-a fost potrivnică în cele din urmă; amândouă iubitele aveau copii din căsătorii anterioare: Veronica, două fiice, Eugenia, o fiică; amândoi poeţii au avut câte un frate sinucigaş şi câte un singur volum publicat în timpul vieţii; în anul 1883, când apărea primul volum din poezia lui Eminescu, apărea şi volumul postum al lui Castro Alves «Os escravos»... Ce revelaţie extraordinară e să descoperi într-o zi că destinul absolut individual al unui creator de geniu repetă avatarurile şi drama existenţială a celuilalt... Două vieţi paralele, fiecare desfăşurându-şi firul scurt pe alte coordonate geografice...”, încheie doamna Rădulescu prezentarea acestui caz de excepţie.

"Gardianul" 13-06-2009

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă ai un gând preţios, formulează-l în termeni civilizaţi şi postează un comentariu.


La începutul blogului