sâmbătă, 20 iunie 2009

Dacii - „cei mai viteji şi cinstiţi dintre traci”

Printre exponatele Muzeului Ermitaj (Sankt-Petersburg, Rusia) se numără şi busturile din marmură albă ale doi nobili daci. Cercetătorul ştiinţific Teodor Obadă povesteşte despre ele în revista „Natura”.

“Nu ştiam în care sală se află, dar un curent invizibil, al unui simţ necunoscut, parcă cu un fel de şoapte, m-a mânat uşurel în acea dimineaţă, la ora deschiderii unuia dintre cele mai mari şi vestite muzee ale lumii, direct spre ei. (…)
Mă apropiam şi mă îndepărtam, analizam trăsăturile feţelor, părul, hainele acelor doi daci nobili cu căciuli simple pe cap. Parcă ne cunoşteam de mai demult. Aveam senzaţia că le este trist acolo. Pământurile Daciei sunt departe, dar nici „sămânţă” de daci nu prea mai găseşti prin ea”.
Teodor Obadă continuă cu o descriere a dacilor, fragment pe care-l preiau integral: “Modestia încununa poporul dac, deşi cu roada din minele de aur puteai să-ţi permiţi un port mult mai bogat. Ca înfăţişare, dacii erau de statură potrivită. Faţa lor avea trăsături energice. Purtau plete şi barbă. Se îmbrăcau în cămăşi lungi. Peste mijloc se încingeau cu o curea. Pe vreme rea îmbrăcau cojoace. Căciulă îşi puneau doar cei din clasa stăpânitoare.
Femeile dace purtau cămaşă cu mâneci scurte, fustă, iar pe cap se legau cu maramă, prinsă sub cocul părului.
Cuvântul înţelepţilor stareţi era lege pentru comunitate, era exclusă laşitatea sau trădarea. Se vorbea puţin, clar şi răspicat, dar cu proverbe, zicători, snoave şi legende, exemple luate din viaţa animalelor, plantelor, pietrelor, izvoarelor, ecourilor din abisurile peşterilor şi măreţiei munţilor, duhurilor din mlaştini, văzduhului parfumat din păduri şi câmpii.
Munca era o necesitate vitală şi o mândrie a fiecăruia. În fiecare dac trăia un lup care, odată răbufnit, îi făcea pe inamici să ducă faima de vitejie a întregului neam.
În timpul războaielor cu romanii (anii 101 şi 106 î.Hr.), nici o femeie nu putea fi capturată de inamici, deoarece fiecare dintre ele purta cu sine un pumnal şi o butelie, ploscă sau o mică pungă cu venin. Inamicul era ucis direct sau prin vicleşug.Trecerea în nefiinţă pe câmpul de luptă era o fericire – însemna înălţarea în lumea lui Zamolxis.
Mult timp nu puteau înţelege romanii de ce dacii mor râzând, iau în pumn ţărână şi o strâng la piept.Credinţa în nemurirea sufletului a stat la baza religiei dacilor. Herodot, vorbind despre expediţia lui Darius, regele perşilor, împotriva sciţilor (anul 513 î.Hr.), scria despre daci: „cei mai viteji şi cinstiţi dintre traci”.”.
“La despărţire, acei doi daci din Ermitaj mi-au şoptit: „Ştim cum e când iei viaţa în piept.” Acum mă intreb: nu se trezeşte oare şi în voi, stimaţi cititori, măcar uneori, măcar un pui din lupii dacici?”, îşi încheie Teodor Obadă articolul din “Natura”.
Din arhiva blogului:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă ai un gând preţios, formulează-l în termeni civilizaţi şi postează un comentariu.


La începutul blogului