duminică, 5 iulie 2009

“Formula AS” ne povesteşte despre martirii închisorii comuniste de la Aiud

Minunile de la Aiud

Crucea purtată de cruci...


Puţine închisori comuniste au exersat arta fizică a torturii aşa cum s-a întâmplat la Aiud. Au murit sub chin mii de oameni, aruncaţi apoi, precum câinii, la margini de drum. Dar Dumnezeu a vrut altfel! Osemintele martirilor au fost transformate în moaşte sfinte, făcătoare de mari minuni. Zeci de mănăstiri din ţară şi de la Muntele Athos au luat părticele din rămăşiţele foştilor deţinuti politici de la Aiud, care astăzi vindecă boli incurabile şi izvorăsc mir. Moartea şi suferinţa au fost transformate în nădejde şi în viaţă

"Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate"

Parcă le-au crescut genunchii din pardoseală. Una lângă alta, dinaintea iconostasului, două statui ale ultimei speranţe, murmurând neîncetat rugăciuni. Femei încă tinere, venite tocmai din Moldova să ceară vindecare sfinţilor din temniţele Aiudului. Ochii li s-au uscat de plâns. Medicii le-au dat verdicte mortale. Preoţii pe la care au fost le-au ascultat suferinţa, s-au rugat pentru ele, le-au dat canon şi, în cele din urmă, le-au trimis la Aiud. Aici, unde se spune că suferinţa cumplită de odinioară vindecă suferinţa de azi, iar moartea redă viaţa.
Iuliana şi Silvia s-au cunoscut în poarta schitului "Înalţarea Sfintei Cruci". Au venit la Aiud cu acelaşi tren şi au străbătut, una pe urmele celeilalte, cimitirul oraşului, până la rădăcina uriaşei cruci de la Râpa Robilor. Au avut aceeaşi uimire văzând monumentul impunător şi auster ridicat în memoria victimelor din puşcăriile comuniste. Au ridicat privirile către cer de-a lungul piedestalului de beton pe care două şiruri de cruci poartă pe umerii lor o altă cruce culcată, ca pe lemnul răstignirii lui Hristos. S-au închinat şi au păşit în biserica din pântecele monumentului, prin uşa deasupra căreia stă scris: "Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate". Au citit pe pereţi, la stânga şi la dreapta, sute de nume săpate în marmură - morţii Aiudului. Dar cele două femei ştiu de la duhovnicii lor că aceştia sunt morţi doar cu trupul. Dovadă că sunt vii, mai vii decât noi, cei care le citim numele, este că răspund prin minuni rugăciunilor noastre. Femeile sunt convinse că sfinţii Aiudului le vor vindeca. S-au spovedit, s-au împărtăşit, se vor ruga câteva zile în şir, vor săruta moaştele, se vor unge cu ulei din candela Maicii Domnului şi vor scăpa de bolile lor.
Credinţa femeilor a aprins aerul în mica biserică sau poate altceva s-a întâmplat, pentru că am, deodată, sentimentul că ma aflu într-un mormânt sfânt, unde apropierea morţii nu te îngrozeşte, ci te umple de bucurie. Şi toate întrebarile îmi par supărătoare. În tăcerea care se aşterne între noi, gândul mi se îndreaptă către oamenii aceia veneraţi ca sfinţi.

O lopată de lut

Anul 1949. Începutul terorii la Aiud. Oraşul miroase ca un câine vagabond. Ploaia izbeşte caldarâmul din care se ridică vălătuci de abur în noaptea rece. Nu e încă septembrie, dar toamna a însângerat străzile cu frunzele pomilor. Dinspre centru, se apropie, în bătaia sacadată a potcoavelor de cai, o căruţă acoperită cu prelată.
O urmează la câţiva paşi patru inşi în uniformă, care vorbesc tare şi la fiecare frază slobozesc o înjurătură. Sunt acriţi de vremea rea şi de corvoada ce li s-a dat. "S-a umplut pământul de apă. O să ne rupem mâinile pentru ăştia", spune unul şi scuipă înspre căruţă. Asta-i face pe ceilalţi să tacă înciudaţi. Are dreptate, va fi greu să scoată lut din mal cât să acopere cadavrele, să nu le mănânce câinii. Ajung la râpa unde se aruncă gunoiul oraşului. Din loc în loc, se vede câte un arac, de parcă ar fi fost vie cândva, aici. Soldaţii aleg un loc mai aproape de drum, să nu aibă mult de cărat, şi încep să sape. După vreo doua ceasuri, fiecare merge la căruţă şi trage de picioare câte un mort. Trupuri scheletice, translucide, sunt târâte, cu capetele sărind din piatră-n piatră, şi aruncate în groapa comună. Goale şi sluţite-n bătaie, aşa, aruncate unele peste altele, par degetele unor mâini împreunate în rugaciune. Nu au asupra lor nici un act, nici un număr, nici măcar un obiect personal după care să fie recunoscuţi. "Ăştia-s toţi. Zece", zice un gardian şi îndeasă cadavrele cu piciorul. N-au săpat destul. Trag pământul cu hârleţele şi înfig un par, ca data viitoare să facă groapă în altă parte. Ăl mai bătrân dintre ei zice în şoaptă: "Măi, dar nu le-am putea pune o cruce?". "Eşti nebun? Atâta ne-ar mai trebui, să le punem cruce bandiţilor", sar ceilalţi.


Din 1946 până în 1989, la Aiud au fost întemniţaţi mii de oameni, de la ţărani înstăriţi, muncitori şi studenţi, până la preoţi, generali, cărturari faimoşi şi politicieni. Însă teroarea cea mare s-a întins între '49 şi '53, ani în care zeci, poate sute de căruţe au umplut rampa de gunoi a Aiudului cu morţi. După aceea, decesele s-au mai rărit. Foamea, frigul, mizeria şi lipsa de îngrijire medicală mai doborau câte unul. Dar schingiuirile până la ultima suflare nu mai erau în meniul zilei. Conducerea penitenciarului începea să-şi rafineze metodele de tortură: îi obliga pe detinuţi să stea ore în şir într-o poziţie incomodă, de li se strâmbau oasele, îi izola la zarcă, fără mâncare şi apă, le promitea eliberarea dacă îşi toarnă camarazii sau dacă îl înjură pe Dumnezeu. Deţinuţii de la Aiud erau condamnaţi pe motive politice, dar adevărata lor vină era credinţa. Majoritatea lor l-au mărturisit pe Hristos până în ultima clipă şi au murit pentru El.
Citiţi pe site-ul revistei “Formula AS”, în numărul curent, continuarea acestui articol de Claudiu Târziu. (click)

Din arhiva blogului:

Suflete puternice au venit pe Pământ
Iisus Hristos: „Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii.”
Tinerii din 2009 sunt copiii tinerilor din 1989. Martorii povestesc că, după ce au fost snopiţi în bătăi şi erau duşi în celule, mai mulţi tineri au găsit încă puteri să strige „Jos comuniştii!”.
(17 aprilie 2009)
Violenţa determină supunerea - din învăţătura secretă a comuniştilor

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă ai un gând preţios, formulează-l în termeni civilizaţi şi postează un comentariu.


La începutul blogului