luni, 6 iulie 2009

Mai puternici ca "fiara" şi calvarul siberian

O plecăciune adâncă de recunoştinţă şi admiraţie în faţa tuturor celor care au fost mai tari decât “fiara" comunistă şi ne-au oferit o lecţie de credinţă, omenie, rezistenţă, demnitate, capacitate de a o lua de la “zero” şi de a reuşi din nou. 

În această noapte de 6 spre 7 iulie 2009, se împlinesc 60 de ani de la al doilea val, cel mai masiv, de deportare a basarabenilor în Siberia de către regimul stalinist sovietic.
 

În acea noapte spre 7 iulie 1949, soldaţii sovietici au intrat şi în casa străbunicii mele din Gura Căinarului, Floreşti.

Familia era trecută pe lista “duşmanilor” pentru că străbunicul Timofte fusese condamnat de sovietici încă în 1944 la 11 ani de închisoare pentru faptul că fusese primar la români şi deportat în Kazahstan.

În acea noapte, în casa străbunicii se aflau toţi cei 5 copii şi ginerele (bunicul meu pe linia tatălui). Au fost arestaţi, urcaţi în tren şi deportaţi în Siberia, în vagoane pentru vite. Bunicul meu, Grigore Lisnicu (Lisnic), de curând căsătorit cu bunica Nadejda, le-a spus soldaţilor: “Noi suntem altă familie”. “Acolo, pe loc, o să vă clarificaţi!”, i-a răspuns rânjind soldatul sovietic.

În acea noapte din 1949 au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 de persoane, dintre care 9.864 de bărbaţi, 14.033 de femei şi 11.889 de copii. 7.620 de familii au fost considerate “chiaburi”, iar celelalte acuzate de “colaborare cu fasciştii”, de “apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”.
În tren, sufereau enorm de sete şi de foame. Singurul produs alimentar care le-a fost aruncat de soldaţii sovietici în vagoane a fost peşte sărat.
Cei din familia noastră au fost duşi în satul Muhino, raionul Şimanovsk, regiunea Amur, la tăiat pădure. Din familia noastră, nici unul dintre cei deportaţi atunci nu mai este în viaţă. Ultimul trecut în cealaltă lume, în mai 2006, este bunicul, protoiereul mitrofor Grigore Lisnic.
El abia împlinise 19 ani în aprilie 1949. Era cântăreţ la biserică, se căsătorise de curând cu bunica mea, Nadejda. În Siberia, în 1952, împreună cu alţi basarabeni, a fost condamnat la 25 de ani de puşcărie „pentru trădare de patrie”. “Trădare” a fost calificată interpretarea cântecelor bisericești şi a unui cântec patriotic românesc. (I-a pârât tot un basarabean deportat, unul mai slab cu duhul.)

În 1951, în acea localitate de pe malul râului Amur deja se născuse tăticul meu, Alexandru.
Iar bunicul a fost condamnat şi a făcut închisoare politică în regiunea Habarovsk. În total, acolo erau 300 de condamnaţi politici, într-un sector separat. În alte două sectoare, erau vreo 5 mii de deţinuţi de drept comun. Săpau fundaţii pentru construcţii, pe un ger de minus 40, minus 50 de grade. Mâncare primeau puţină, erau bolnavi – mureau sleiţi de puteri şi durere.
Bunica mea stătea la Muhino, împreună cu celelalte rude şi tăticul meu mic. Bunicul a fost deţinut până în 1955. (Stalin a murit în 1953.)
Familiei noastre i s-a permis să revină în Moldova în anul 1958, când taică-meu avea deja 7 ani.
Dar nici la Floreşti nu erau aşteptaţi cu braţele deschise. Nu le-a fost uşor. Au avut multe încercări. Dar au trecut peste ele cu seninătate şi iertând. Au fost puternici, rezistenţi şi generoşi. Bunicul meu a avut până şi forţa fizică şi morală de a studia şi de a absolvi cu brio Academia Teologică de la Moscova şi Aspirantura.
Studia şi scria nopţile, făcea naveta între Bălţi şi Moscova, având câţiva copii acasă... Bunica l-a ajutat şi l-a sprijinit. A fost o femeie puternică. Mereu a ştiut ce este important în viaţă şi ce nu contează.
În pozele de mai sus: bunica Nadejda, bunicul Grigore, tăticul meu mic, în 1951 - 1952, regiunea Amur, Siberia.


În aceste poze, făcute acasă: eu, la 2 şi la 7 ani, cu bunicul.


Bunicul şi bunica au fost nişte oameni foarte puternici şi senini. Credinţa şi încrederea în Dumnezeu i-a făcut astfel.

Privesc pozele lor din
Siberia şi îi admir. Au cunoscut multă suferinţă, dar au fost întreaga viaţă oameni senini şi optimişti. Pe lângă faptul că şi-au crescut şi educat frumos cei 6 copii, s-au implicat cu o dragoste, afecţiune, cu grijă imensă şi în formarea mea ca personalitate. Mereu îmi răspundeau la întrebări, îmi povesteau lucruri interesante, îmi recomandau ce cărţi să citesc, mă întrebau ce cred despre una, alta, cum mă simt, se plimbau cu mine prin Bălţi, mă duceau la carusel şi îmi cumpărau îngheţată şi hăinuţe frumoase.  

Aceasta îmi amintesc: ce bine ne simţeam împreună şi cât de deosebită mă făceau să mă simt! Eram prima lor nepoată şi mă iubeau enorm. Bunica avea grijă să mai deprind să gătesc şi să cos. Mi-a cumpărat cărţi şi pe aceste teme. Aveau resurse sufleteşti regenerabile. Erau inepuizabili. Îmi amintesc că în anii 80 – 90, când începuse Perestroika şi valul de renaştere naţională, erau foarte încântaţi de ceea ce se întâmplă, de faptul că pot scrie din nou cu grafie latină, aşa cum au făcut-o în gimnaziu. Erau abonaţi la cele mai populare ziare şi reviste de la Chişinău şi Moscova, cele care începură să scrie adevărul.
Citeau mult şi ştiau pe ce lume trăiesc. Cunoşteau lumea, mai ales, din propria lor experienţă. O lume despre care ziarele sovietice nu au scris decenii la rând.

În această poză, din 1999, bunicul meu, foarte fericit, îşi botează primul strănepot.

Bunicul, protoiereul mitrofor Grigore Lisnic, a trecut la cele veşnice în noaptea spre 9 mai 2006, la 76 de ani împliniţi.
S-a născut în satul Cobâlnea (Şoldăneşti), cel în care creşte stejarul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. 
A fost preot în multe localităţi din Moldova, printre care Cubolta, Coşcodeni, Heci (Sângerei), Sălcuţa (Căuşeni), Ignăţei (Rezina). Timp de 8 ani, până în 1989, a fost parohul Catedralei „Sf. Nicolae”, din centrul oraşului Bălţi. 
În 1989, s-a redeschis biserica („Sf. Cuv. Parascheva”) din Gura Căinarului (Floreşti) şi el a fost preot acolo până în ultima zi.
 

Trei dintre fiii lui sunt preoţi. În ziua în care a împlinit 70 de ani, în 2000, a glumit aşa: „Am venit aici fiind un copil orfan de ambii părinţi şi am umplut ograda cu nepoţi”. 
bunica Nadejda



iulie 2003
 
2005, la 75 de ani


6 comentarii:

  1. Trist. Îmi pare rău pentru bunicii tăi.
    Din altă parte, mă bucură faptul că bunicul tău a rezistat şi a ajuns să-şi vadă şi strănepoţii săi. A fost un adevărat erou, iar tu eşti demnă de a fi nepoata bunicului tău, păstrându-i şi onorându-i memoria.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc, Victor. Dacă ai şti ce rezistenţă a avut! Pe lângă toate cele descrise, mergea iarna vreo 20de km pe jos până în satul în care era preot. Nu prea era transport spre sate mai mici prin anii 70. Şi multe alte lucruri. Este minunat că avem asemenea exemple. Cel puţin, încetăm să ne jelim şi să ne jeluim altora că viaţa e grea. Nu a zis nimeni că este uşoară. Dar trebuie să susţii "sesiunea" - pentru asta venim pe Pământ. Examenele vieţii ne arată ce putem cu adevărat, ce capacităţi are sufletul nostru.

    RăspundețiȘtergere
  3. E o mare durere sa pierzi pe cineva drag!!!Ca si tine,simt si eu acest lucru.Chiar peste 4 ani de zile,durerea e aceeasi,de parca ar fi fost ieri.Au fost si sint un exemplu pentru noi toti nepotii!!!

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu cred că sunt la Bine. Şi sunt sigură că ne vom revedea. Un pupic pentru tine! :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Am citit si eu aceasta istorie desi auzisem de la mama asa unele detalii,l-am cunoscut pe parintele Grigore, vreu sa zic ca a fost un OM extraordinar,un OM cu o inima mare,calm,rabdator,binevoitor,mereu avea o vorba buna pentru fiecare,pacat ca a plecat asa degraba dintre noi.Dumnezeu sa-l odihnesca in pace!

    RăspundețiȘtergere

Dacă ai un gând preţios, formulează-l în termeni civilizaţi şi postează un comentariu.


La începutul blogului