duminică, 2 august 2009

O poză de 100 de ani, cu 4 basarabeni falnici din Cobâlnea


Această poză are aproape 100 de ani. A fost făcută în 1914, în timpul primului război mondial, când Basarabia era gubernie rusească şi strămoşii noştri erau înrolaţi obligatoriu în armata ţaristă rusă pe un termen de până la 25 de ani.
Peste 4 ani, în 1918, urma să se producă
Marea Unire – „unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I”.
În poză, de la stânga la dreapta:
Sălăvăstru Vădănescu, Procopie Lisnicu (străbunicul meu), Feodosie Cucoş, Ştefan Zâmbreanu.
Toţi sunt din satul Cobâlnea (Şoldăneşti), unde creşte „stejarul Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt”.
Mă bucur şi mă minunez că s-a păstrat această poză în arhiva familiei noastre. Străbunelul Procopie a făcut 7 ani armata la ruşi, s-a căsătorit foarte târziu şi avea vreo 55 de ani când, în 1930, i s-a născut primul băiat – bunicul meu, Grigore Lisnicu. În 1934, străbunica a murit în timp ce-l aducea pe lume pe cel de-al doilea fiu.
Procopie Lisnicu a murit în 1944 şi, astfel, la doar 14 ani, bunicul meu Grigore era orfan de ambii părinţi.
În 1949, a fost deportat în Siberia. Cum de a reuşit să păstreze poza? Înseamnă că a pus mare preţ pe ea.
Reveniţi la vatră, aceşti bravi bărbaţi din poză povesteau că pe front nu au ţintit niciodată în alţi oameni, cu gând precis să-i omoare. Împuşcau mai mult în aer, zicându-şi că „se va face voia lui Dumnezeu şi va cruţa pe cine vrea să cruţe”. Mai povesteau că soldaţii care ţinteau cu exactitate pentru a curma la sigur viaţa unui om şi-au găsit moartea pe câmpul de luptă. Răutatea atrage răutate, conform principiului bumerangului. Asta era morala pe care doreau s-o întipărească în memoria familiilor lor.
Îmi place foarte mult această poză. O privesc şi parcă simt caracterul, sufletul străbunicului. Îmi place de el. La diferenţa dintre anii noştri de naştere, nu am fi avut nici o şansă să ne întâlnim faţă în faţă şi sunt chiar fericită că îi pot vedea chipul. Îmi plac basarabenii de acum 100 de ani din această poză. Am un sentiment luminos în timp ce-i privesc. Şi mă simt mândră de neamul nostru. Ştiu că cele mai bune caracteristici ale strămoşilor sunt întipărite în firea noastră. Uneori, trebuie reactivate, însă.
Când ne rugăm, să-i cerem şi acest lucru lui Dumnezeu: să ierte şi să şteargă din noi amprenta păcatelor, greşelilor şi slăbiciunilor strămoşilor, de rând cu cele personale, dar şi să sporească, să dezvolte, să desăvârşească în firea noastră toate calităţile bune pe care le-am moştenit.

7 comentarii:

  1. Foarte frumos articol!

    Si eu am avut bunici trimisi in Siberia si bunici care au fost obligati sa faca armata la rusi... .

    Acest articol le tine memoria vie. E de datoria noastra sa luam exemplu de la tine si sa scotocim memoriile in cuferele vechi. Cine stie ce urme de istorie mai gasim acolo? :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Bunicii mei, străbunicii mei mai exact, sunt din acelaşi sat Cobâlnea.
    Aş fi un norocos să găsesc şi eu o poză cu străbunii mei, lunile acestea am şi construit un arbore genealogic destul de consistent, pentru a aduna cât mai multe informaţii.

    RăspundețiȘtergere
  3. Neapărat să scrii, Angy. Fiecare basarabean care a suferit merită să scriem despre el, să rămână povestea dramei şi rezistenţei lui pentru generaţiile viitoare.

    Vitalie, ştiu că a apărut o carte despre personalităţile mai în vârstă din Cobâlnea - profesori universitari, academicieni, foşti funcţionari publici.
    Despre generaţia tânără: din Cobâlnea este şi omul de afaceri Iurie Borş. Iar soprana Tatiana Lisnic, cunoscută în toată lumea, e tot de acolo. Străbunicul meu Procopie şi străbunicul ei au fost fraţi drepţi. Bunicii noştri, prin urmare, erau veri.

    RăspundețiȘtergere
  4. Vă mulțumesc mult pentru poză și pentru articol. În blogul meu vor urma și alte categorii(Al doilea Război Balcanic, Primul Război Mondial, Războiul din Transnistria și altele unde a curs sânge românesc) deci poza este bine venită, mai ales că domnul Procopie Lisnicu este străbunicul dumneavoastră.

    Fratele bunicii mele, (unchiul tatălui meu) a luptat pe Fromtul de Est ca Locotenent ajungând până la Stalingrad, dețin memoriile lui(nepublicate), a murit în 1999.

    Bunicul meu a fost arestat în 1949(politic) și condamnat la 4 ani din care a executat 4 ani și 3 luni (3 luni mai mult). Jilava, Aiud, Tg. Ocna, Caransebeș plus TBC pulmonar, a murit în 1993 ( familia deportată în Bărăgan etc.)

    știu că datele de mai sus nu înseamnă mare lucru din cauză că nu am publicat numele de familie, dar sunt în străinătate, peste câțiva ani când revin în țară pot face mai multe și atunci voi publica numele meu în întregime :) 8)

    RăspundețiȘtergere
  5. Mereu am spus că urmaşii celor care au suferit din cauza bolşevismului ştiu ce înseamnă acesta şi ştiu să-şi aprecieze înaintaşii cu demnitate. Urmaşii celor care au turnat şi au întocmit listele deportaţilor, bunăoară, nu prea au de ce să ne înţeleagă.

    Am privit cu 2 sau 3 ani în urmă filmul "Un Crăciun de vis", despre 1914. Este o coproducţie Franţa+Germania+Marea Britanie... şi alte ţări.
    Emoţionant subiectul şi mesajul filmului! Deşi luptau unii contra altora, au încetat focul pentru o zi, au ieşit din tranşee şi au participat la o Liturghie comună de Crăciun. Realizatorii acestui film artistic dau asigurări că întâmplarea este adevărată.

    RăspundețiȘtergere
  6. Felicitari Eleonorei pentru articol ..
    desi va scriu din Bucuresti , bunicii si strabunicii mei erau din Storojinet , Nordul Bucovinei .....refugiu 1940 , refugiu 1944 , jumatate din familia de atunci si-a lasat oasele in Siberia si Kazahstan

    Mircea - as dori sa ma contactezi la vlad.mitric@adproiect.ro
    Multumesc

    RăspundețiȘtergere

Dacă ai un gând preţios, formulează-l în termeni civilizaţi şi postează un comentariu.


La începutul blogului