luni, 1 februarie 2010

“România şi Moldova - un destin comun” - editorial de Dan Cristian Turturică, redactor-şef la “România liberă”


Statul român pare hotărât, în sfârşit, să facă paşi importanţi pentru a se apropia de Moldova. Vizita lui Traian Băsescu la Chişinău a fost poate cel mai important semnal dat de ţara noastră în ultimii 20 de ani că nu a abandonat gândul că românii de pe ambele maluri ale Prutului au un viitor comun şi că undeva în viitor ar putea ajunge să traiască din nou împreună. Din păcate, prea puţini salută relansarea a ceea ce ar fi trebuit să fie dintotdeauna proiectul numărul unu al diplomaţiei noastre. Foarte mulţi se îndoiesc nu numai de şansele ca el să devina realitate, ci chiar de necesitatea sa.

Nu trebuie să ne mire lipsa de entuziasm şi chiar ostilitatea făţişă manifestate de alte ţări. Cele mai multe iau în calcul în primul rând interesele Rusiei. Teama de a nu-i supăra pe ruşi contează mult mai mult în calculele de politică externă decât dorinţele Bucureştiului.
Chiar şi doar perspectiva acordării cetăţeniei române pentru câteva milioane de moldoveni dă fiori Vestului, dintr-un motiv evident. O mare parte din aceştia nu se vor opri pe pământul "ţării-mama" în căutarea unui trai mai bun, ci acolo unde
deja s-au stabilit câteva sute de mii: în Europa bogată, care oricum are dificultăţi cu stăvilirea valului de forţă de muncă ieftină provenit din ţările intrate în ultimii ani în UE. Integrarea moldovenilor în Europa, prin intermediul cetăţeniei române, garantează că acest flux de imigranţi nu numai că nu va scădea în următorii ani, ba chiar va creşte.

Evident, această temere ar fi fost mult atenuată dacă am fi reuşit să le demonstrăm celor care ne-au susţinut aspiraţiile de integrare europeană că ne apropiem cu paşi constanţi de momentul în care România va fi percepută de majoritatea propriilor cetăţeni ca fiind nu numai locul lor de suflet, ci şi cel în care au cele mai mari şanse de a-şi împlini destinul.
Pe cât de uşor de înţeles este de ce străinii privesc cu teamă planurile lui Traian Băsescu în legătură cu Moldova, pe atât de inexplicabilă este reticenţa unei mari
părţi a elitei româneşti de a vedea necesitatea, importanţa şi beneficiile unei posibile reunificări cu Moldova. Indolenţa demonstrată de clasa politică în această chestiune a mers în tandem cu dispariţia subiectului Moldova de pe agenda prioritară a societăţii civile. Abandonul de care se fac vinovaţi parlamentari, miniştri şi preşedinţi a fost posibil şi pentru că, unul câte unul, cei care vorbeau despre ce se întâmplă dincolo de Prut, despre ce ar trebui să facem noi pentru cei pe care am ajuns să evitam a-i mai numi “fraţii noştri", deoarece ni se părea că sună a clişeu, au încetat a se mai face auziţi.

Şi nu doar că nu am făcut mai nimic pentru a susţine acest obiectiv naţional, dar, puţin câte puţin, am încetat şi a mai crede în necesitatea sa, ba chiar şi în adevărul istoric pe care se fundamentează. Neîncrederea căreia i-au căzut pradă majoritatea liderilor de opinie s-a propagat în toată societatea. Aşa am ajuns că numărul celor ce azi îşi mai doresc o reunire a României cu Moldova, printr-un consens şi într-o formă care să nu anuleze dreptul moldovenilor de a se autoguverna, să devină insignifiant.

În lipsa vocilor cu autoritate care să le reamintească permanent românilor de istoria comună care ne leagă de fraţii noştri de peste Prut, de obligaţiile actuale ce decurg din ea, de nevoia de a repara unele greşeli pe care le-am făcut în trecut, de potenţialul uman şi economic imens pe care l-ar descătuşa o eventuală reunificare, de avantajele strategice pe care le-ar oferi, de sporul de influenţa economică şi politică în interiorul UE pe care l-ar atrage după sine, au înflorit doar argumentele meschine ce susţin ideea că nu avem nimic de câştigat dintr-un astfel de demers, ba chiar din contră. Superficialitatea şi lipsa de viziune pe termen lung, bolile
noastre cronice care ne împiedică să rezolvăm şi alte probleme importante ale ţării, şi-au spus şi aici cuvântul. Da, majoritatea riscurilor invocate sunt reale. Şi acela de a importa o minoritate rusă care să acţioneze ca un cal troian, şi costurile imense pe care va trebui să le suportăm pentru dezvoltarea Moldovei şi încă multe altele. Însă pentru toate există soluţii. Şi toate la un loc nu cântăresc nici pe departe cât avantajul de a deveni din nou, împreună, ce am fost şi chiar mai mult decât atât.

În mod cert, România mai are multe de rezolvat până să fie în stare să gestioneze o posibilă unificare cu Moldova, însă important este să ne asumam acest proiect, să ne fixam un termen realist şi să eliminăm unul câte unul toate obstacolele care ne stau în cale, printr-un efort constant care să implice nu doar instituţiile statului, ci toată societatea. Când majoritatea românilor şi a moldovenilor vor fi convinşi că asta e calea, vom reuşi să-i convingem şi pe alţii să ne susţină.
Trebuie să ne redescoperim vocaţia proiectelor de anvergură. A împlinirii unor idealuri care merg dincolo de orizontul îngust al nevoilor imediate. Este vital să ne amintim că avem o datorie faţă de cei care vin după noi, să lucrăm permanent la construcţia României viitoare.

Sursa: "România liberă"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă ai un gând preţios, formulează-l în termeni civilizaţi şi postează un comentariu.


La începutul blogului