joi, 3 iunie 2010

Sfârşitul Mareşalului

Autor: Ioan Botiş
Sursa: Gazeta de Cluj


La data de 17 mai 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război şi condamnat la moarte de un Tribunal al Poporului. Regele Mihai a refuzat să-l graţieze, evenimentele şi-au urmat cursul şi execuţia sentinţei a avut loc în după-amiaza zilei de sâmbătă, 1 iunie 1946. A doua zi, pe 2 iunie 1946, mareşalul Antonescu ar fi împlinit 64 de ani.


După judecarea procesului de fond la Tribunalul Poporului din str. Ştirbei Vodă, condamnaţilor din procesul în care a fost judecat mareşalul Antonescu au primit dreptul la recurs. Mareşalul a refuzat să facă acest lucru, fiind convins că, oricum, va fi condamnat la moarte şi executat. Totuşi, la rugăminţile insistente ale colaboratorilor săi şi prin avocaţii familiilor acestora, care voiau să facă recurs, Antonescu a cedat şi a semnat împuternicirea pentru avocaţii desemnaţi de tribunal: Paraschivescu-Bălăceanu şi Eugen Ionescu. Aceştia însă s-au retras, dând procură de substituire avocatului Titus Stoika. Sentinţa era însă hotărâtă cu multă vreme înainte.


După condamnare, singurul om care l-ar mai fi putut salva pe mareşal a fost regele Mihai, care avea drept de graţiere. Mareşalul nu a vrut să înainteze cererea către rege. Mama sa, doamna Baranga, a făcut-o în numele său. Regele Mihai, pentru a se eschiva de la soluţionarea acelei cereri, a dispărut din Bucureşti. În ziua execuţiei, Iuliu Maniu s-a dus la Palat pentru a se prezenta regelui şi a-l convinge să semneze graţierea, dar Mihai I nu a fost de găsit.
Evenimentele şi-au urmat cursul şi execuţia sentinţei a avut loc în după-amiaza zilei de sâmbătă, 1 iunie 1946. A doua zi, pe 2 iunie 1946, mareşalul Antonescu ar fi împlinit 64 de ani.


Către orele 17 în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, cei şapte condamnaţi la moarte, au fost conduşi în capela închisorii Jilava, unde preotul a oficiat un serviciu religios, după care condamnaţii s-au spovedit şi au primit sfânta împărtăşanie. Mareşalul, în costumul său bleumarin, cu care fusese şi la judecată, cu pălăria de fetru neagră într-o mână în care purta şi mănuşa, a primit primul împărtăşania. La sfârşitul slujbei, preotul a scos panglica tricoloră aflată în Sfânta Evanghelie şi i-a dat-o mareşalului, care şi-a prins-o pe piept. În timpul spovedaniei, preotul i-a transmis mareşalului, din partea regelui Mihai, regretul de a nu-i fi putut acorda graţierea cerută de mama sa.


După terminarea serviciului religios, condamnaţii au părăsit capela, înşirându-se, cu mareşalul în frunte, pentru a porni spre locul de execuţie. Chiar înainte de a porni, şi-a făcut apariţia un procuror militar, care a dat citire unei liste ce cuprindea numele a trei condamnaţi cărora le fusese comutată pedeapsa cu moartea în închisoare pe viaţă: generalul Mihai Pantazi, fostul ministru al apărării naţionale, Gh. Lecca, fostul ministru al românizării şi Eugen Cristescu, şeful Siguranţei Statului.


Cel care a filmat ultimele momente din viaţa mareşalului Antonescu şi execuţia acestuia a fost tânărul operator cinematografic Ovidiu Gologan, detaşat de la Secţia „Propagandă” a Marelui Stat Major la Cabinetul militar.


„Mă aflam într-o agitaţie foarte mare. Tremuram tot. Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau mâinile şi sudoarea mi se prelingea pe tot corpul. Deşi era foarte cald, eu clănţăneam de frig. Îmi era frig, dar, mai ales, îmi era frică. Dacă îmi venea rău? Dacă inima îmi va tremura şi nu voi putea fixa mira? Dacă se va bloca aparatul? Iată toate elementele pentru ca să mă curpindă cea mai teribilă panică. 
Îmi dam seama că o ratare era sinonimă cu un sabotaj şi atunci nimic nu mă va mai scăpa. Dar am reuşit să mă stăpânesc. Clipele de aşteptare s-au scurs greu. Deodată, văd la capătul aleii, care venea din curtea închisorii spre locul unde ne aflam noi, grupul celor patru condamnaţi, cu mareşalul în frunte. 

Parcă inima s-a oprit să-mi mai bată. Eram numai ochi şi ochii într-atâta erau de dilataţi încât parcă toată fiinţa mea se concentrase în ei. Grupul se apropia solemn. Mareşalul ajunsese la câţiva paşi de mine şi am pus aparatul în funcţiune. De atunci totul s-a produs maşinal. Obiectivul aparatului interpus între mine şi realitate îmi dădea impresia că visez. Am filmat mereu, mereu. Auzeam ţăcănitul aparatului. 

Acolo în obiectiv, nu mai era mareşalul. Parcă era o fiinţă eterică, desprinsă de lângă noi... L-am prins bine în obiectiv. Era cel de totdeauna, mai luminos parcă şi mai senin! Costumul bleumarin îi venea impecabil; era descoperit şi purtând pălăria în mâna stângă înmănuşată. Îi aveam şi pe ceilalţi în obiectiv, îmi dădeam seama, dar ochiul meu îl vedea doar pe mareşal. 

În mersul acesta procesional, au ajuns la locul indicat şi s-au aliniat cu faţa la cei patru pistolari, care nu mi-am dat bine seama dacă erau paznici improvizaţi sau civili îmbrăcaţi provizoriu cu vestoane. Aveau pantaloni de haine civile. În orice caz, militari nu erau.
Acum se apropia momentu! Deodată am auzit vocea mareşalului, atât de cunoscută mie, mai limpede şi mai pătrunzătoare:

- Suntem gata, domnilor! Ochiţi vă rog bine! Trăiască România! Foc!

Comandase el singur focul, impasibil, ca şi cum nu era vorba de persoana sa. Ceilalţi trei se închinau făcând mereu semnul crucii.

Deodată răsunară, în liniştea de cimitir al acelui colţ de închisoare, patru rafale scurte de pistoale automate. Mihai Antonescu, generalul Vasiliu şi Alexianu au căzut retezaţi rămânând nemişcaţi. 

Aparatul ţăcănea necontenit şi eu împietrit urmăream cele ce mi se desfăşurau înaintea ochilor ca în cel mai cumplit coşmar. Era o scenă incredibilă! Mareşalul se ridicase într-un genunchi şi redresându-şi pieptul cu capul înălţat, pronunţă cuvintele:

- Nu m-aţi nimerit, domnilor! Ochiţi, vă rog, mai bine şi terminaţi odată...

Fie că pistolarul din dreptul mareşalului, emoţionat, îi tremurase mâna, fie că o făcuse dinadins ca să-l chinuiască nelovind în plin, dar mareşalul nu fusese lovit mortal. Atunci pistolarul se desprinse din rând, înaintând câţiva paşi pentru a da lovitura de graţie împuşcându-l în cap... 

Şi aparatul ţăcănea întruna, iar eu, la capătul ultimelor puteri, încă nu realizasem că totul era sfârşit!”, avea să-i mărturisească Ovidiu Gologan, la câteva zile de la execuţia mareşalului, lui George Magherescu, un fost colaborator al mareşalului.


Imediat după execuţie, trupurile celor patru au fost aşezate în sicriele pregătite, sicrie simple din scândură de brad. În timpul nopţii au fost duse cu un autocamion la Crematoriu unde au fost imediat incinerate. Nu se ştie cu siguranţă care a fost soarta urnelor. După unii, cenuşa celor patru a fost împrăştiată pe terenul vast şi năpădit de bălării din spatele Crematoriului, denumit „Valea Plângerii”, astăzi Parcul Tineretului. După alţii, urna mareşalului mai există şi astăzi, ea aflându-se în posesia unui minister. Se adevereau astfel ultimele cuvinte rostite de mareşal în timpul procesului: „Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea!”


Nici ultima dorinţă exprimată în scrisoarea adresată din închisoare soţiei sale nu i-a fost respectată, refuzându-i-se un loc pentru odihnă veşnică: „Am să rog să fiu îngropat lângă cei ce mi-au fost străbuni şi îndrumători, acolo, la Iancu Nou! Voi fi alături de cei cu care am copilărit şi am cunoscut durerile şi lipsurile, pe care sufletul meu nu i-a uitat niciodată!”




„În jurul lui se va naşte o legendă”

„Radio Bucureşti anunţă că azi, la orele şase seara, mareşalul Antonescu, Ică Antonescu şi alţi patru (doi – n.n.) demnitari au fost „executaţi”. Graţia regală nu a putut, deci, interveni. Ruşii au cerut moartea lor, „libertăţii”. Să nu fie cumva semnalul unei cumplite dezlănţuiri de patimi sângeroase.


Păcatele mareşalului au fost oarecum spălate prin abuzurile regimului de azi şi prin primejdia de moarte pe care sovieticii o ţin întinsă asupra ţării. Întâmplările care au urmat prăbuşirii sale au aşternut uitarea peste campania nenorocită ce el a purtat-o în Rusia, ca şi peste oarba înverşunare cu care s-a aruncat în braţele lui Hitler. Ieri încă vinovat, mareşalul cade ca un martir al cauzei româneşti, pentru că România nu mai cunoaşte decât o singură ameninţare: Rusia. În jurul lui se va naşte o legendă care va îndulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, ameninţat de acea împărăţie.” – Grigore Gafencu.




„Această tragică figură a istoriei românilor”


„Mareşalul Ion Antonescu, această tragică figură a istoriei românilor, apare astăzi, după triumful Revoluţiei de eliberare, pe ecranul conştiinţei neamului, după aproape o jumătate de veac de prigoană, de necunoaştere, oprobiu şi exilare, ca un reper moral şi patriotic, ca o emblemă de supremă nobleţe a neamului românesc. Mai mult, în confuzia inerentă consecutivă oricărei revoluţii, în absenţa conturării unei mari personalităţi, el apare ca o coloană de granit, ca un pilon ideologic, care să slujească drept reazem moral al înjghebării noii societăţi, oferindu-ne exemplu viaţa sa, idealul său, opera sa şi sacrificiul său suprem.


Acest om, care pe timpul vieţii sale închinate patriei a fost socotit ca o „haină de vreme rea”, vine acum din eternitatea românească, în care a intrat purtând cununa martirajului tot în vremuri grele, să ni se ofere generos şi mai dezinteresat ca întotdeauna drept îndrumător şi sprijinitor al drepturilor noastre, al libertăţilor noastre, al prestigiului nostru peste hotare.” – George Magherescu.




Câteva întrebări retorice


„În loc să se profileze ca un comandant militar român, patriot, ce trebuia să ducă războiul învestit – cum era şi firesc – cu puteri dictatoriale, datorită colaborării lui iniţiale cu Garda de Fier, Mareşalul a fost calificat drept „fascist” şi judecat ca atare.


Desigur, o greşeală politică – deşi a fost o simplă formalitate, care însă a constituit obiect de critică şi act de acuzare – a fost declaraţia de război împotriva Statelor Unite ale Americii. Mareşalul (sau Mihai Antonescu de unul singur) s-a precipitat să declare război Statelor Unite. Era necesar?


Mulţi îl acuză pe Mareşal că nu a ieşit din război încă din anul 1943, încheind un armistiţiu care ar fi salvat şi ţara, şi propria sa viaţă. În felul acesta – zic criticii – nici ţara nu ar fi fost ocupată şi supusă tratamentului psihiatric comunist, şi nici Mareşalul nu ar fi căzut ucis de gloanţele unui pluton de execuţie, improvizat din membri ai poliţiei civile.
Se prea poate ca unele reproşuri să sublinieze greşeli grave.


Dar dacă toate aceste greşeli ar fi fost evitate, e sigur că soarta României ar fi fost alta? Oare, ducând un război de legitimă apărare naţională, Mareşalul Antonescu nu se bucura de aprobarea întregului neam? Nu reprezenta el, în acest război de dezrobire a fraţilor de sub jugul rusesc, conştiinţa întreagă a unui neam?


Putea Mareşalul, evitând greşelile ce i se atribuie, să facă o altă politică şi să modifice destinele României?” – Nicolae Baciu.

Autor: Ioan Botiş
Sursa: Gazeta de Cluj

http://eleonora-lisnic.blogspot.com/search/label/Maresal%20Ion%20Antonescu

Un comentariu:

  1. Ma bucur sa descopar aici la tine interes pentru acest mare om ce a scris istorie prin comportamentul sau, prin coloana sa vertebrala de militar, prin deciziile sale.
    Am sa revin in clipele de ragaz pentru a parcurge in tihna acest material, pentru a-mi reaminti ce inseamna sa apreciezi adevarate valori umane pe care Maresalul Antonescu le-a intruchipat pe deplin.

    RăspundețiȘtergere

Dacă ai un gând preţios, formulează-l în termeni civilizaţi şi postează un comentariu.


La începutul blogului