marți, 25 ianuarie 2011

Unirea Principatelor – act de voinţă şi maturitate naţională

Lect. univ. dr. Radu Racoviţan
(Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu)

În primii cinci-şase ani după evenimentele de la 1848, lupta pentru unirea principatelor Moldova şi Ţara Românească, desfăşurată de fruntaşii revoluţionari români exilaţi şi răspândiţi prin capitalele Europei, de la Constantinopol până la Paris şi Londra, prin presă, memorii, manifeste, discuţii cu oameni politici occidentali de primă mărime, a înscris succese apreciabile în opinia publică europeană.

Chestiunea românească a fost astfel discutată de diplomaţia Marii Europe la Congresul de Pace de la Paris (1856) care încheia războiul Crimeii. Se hotăra aici că Principatele rămâneau sub suzeranitate turcă, dar intrau şi sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. O comisie alcătuită din reprezentanţii puterilor semnatare urma să cerceteze starea internă a Principatelor, să se convoace divanurile ad-hoc, care să exprime dorinţa populaţiei cu privire la organizarea viitoare a ţărilor române. Sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad, Ismail) era retrocedat Moldovei (în 1878, însă, în urma Congresului de la Berlin, în pofida protestelor românilor, acest teritoriu era reîncorporat Imperiului ţarist, acest act de anexiune realizându-se, aşa-zis, în schimbul revenirii Dobrogei în graniţele statului român).

Lupta pentru unire creşte în intensitate în anul 1857, mai ales după revenirea în ţară a emigranţilor (fraţii Brătianu, fraţii Golescu, C.A. Rosetti ş.a.) – „statul major al revoluţiei”. Pretutindeni, în capitalele Iaşi şi Bucureşti, în oraşe şi în târguri, se formează comitetele electorale ale Unirii; chemări la unire sunt adresate tuturor; se explică poporului programul unionist; toţi cer unirea Principatelor într-un singur stat şi sub un singur guvern, autonomia şi neutralitatea, libertatea comerţului, drepturi politice, guvern reprezentativ şi o singură adunare obştească reprezentativă pentru interesele întregului popor.

Într-o astfel de stare de spirit, reacţiunea unor elemente ale boierimii conservatoare, unelte ale Turciei şi Austriei, puterile potrivnice unirii, este anihilată. În octombrie 1857, cele două adunări ad-hoc, moldoveană şi munteană, au luat aceleaşi hotărâri: respectarea drepturilor, şi îndeosebi autonomia Principatelor, unirea într-un singur stat, prinţ străin cu moştenirea tronului, neutralitatea ţării, o singură adunare obştească.

O şi mai mare forţă au conferit acestor propuneri manifestaţiile populare de la Iaşi şi Bucureşti, din ţinuturi şi judeţe, din oraşe şi târguri, comune şi sate; li se adaugă susţinerea de către românii aflaţi sub stăpânire străină.

Conferinţa de la Paris, întrunită la 10/22 mai 1858, nu mai putea ignora o realitate atât de pregnantă. Dar lupta diplomatică n-a fost deloc uşoară, datorită opoziţiei Turciei şi Austriei. În 7/19 august 1858, s-a elaborat, de către reprezentanţii puterilor garante, Convenţia (Constituţia) Principatelor Unite, cu două guverne şi adunări legislative, cu doi domni, dar cu o Comisie Centrală şi o Curte de Casaţie şi Justiţie unice.

N-a fost o izbândă deplină, însă decizia Conferinţei a constituit un imbold în lupta pentru realizarea unirii de fapt. Dorinţa românilor – de unire deplină – se va concretiza curând, odată cu deschiderea campaniei electorale pentru alegerea domnilor. La 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei se pronunţă pentru Unire şi alege domn pe Alexandru Ioan Cuza, înflăcărat patriot, revoluţionarul paşoptist aplecat spre înţelegerea aspiraţiilor celor mulţi.

La Bucureşti, poporul şi-a spus cuvântul şi şi-a impus voinţa. În 24 ianuarie 1859, peste 30.000 de oameni se aflau pe dealul Mitropoliei, unde se ţinea Adunarea electivă, hotărâţi să-şi facă datoria în caz de nevoie. Realizarea Unirii era condiţionată de alegerea lui Cuza şi în Ţara Românească. Şi a fost ales, într-o explozie de entuziasm popular.

Atitudinea fermă a poporului român în privinţa desăvârşirii Unirii Principatelor, activitatea diplomatică intensă au silit puterile garante să cedeze şi să recunoască unirea. La 24 ianuarie 1862, se deschide la Bucureşti primul Parlament al României, simbolizând unirea definitivă. O viaţă nouă începe pentru România, ce o va conduce spre „îndeplinirea destinelor sale”.

Însemnătatea acestui act istoric a fost covârşitoare pentru evoluţia ulterioară a poporului nostru, pentru că a creat structurile statului modern român, a stat la cucerirea independenţei şi a înfăptuirii statului naţional român unitar. Cei şapte ani de domnie a ilustrului român Alexandru Ioan Cuza, în care s-au înfăptuit multiple reforme – unificarea oştirii, secularizarea averilor mănăstireşti, desfiinţarea privilegiilor, o mai dreaptă lege electorală, reforma agrară din 1864, reorganizarea justiţiei, modernizarea şi lărgirea învăţământului etc. – au deschis calea unor profunde prefaceri în viaţa socială, economică, politică şi culturală.

Sursa: www.arena.md


Imaginea este un tablou din Palatul Patriarhiei, care reprezintă Unirea Principatelor Române (Moldova şi Ţara Românească)

Un comentariu:

  1. Eleonora ,bom dia .
    A história de seu povo foi sempre uma história de lutas por liberdade .E parece que estas lutas nunca acabarão ,pois sempre tem alguém querendo complicar a vida do povo ,tomando o poder para sí.

    Abraços

    RăspundețiȘtergere

Dacă ai un gând preţios, formulează-l în termeni civilizaţi şi postează un comentariu.


La începutul blogului