sâmbătă, 14 mai 2011

Olga Pârău (Gorceag) povestește o nouă pățanie din viața ei, despre impactul jurnalistului de televiziune asupra spectatorului


Omul de televiziune sau... De ce mă chinui, Mariane?!

În una din zilele acestea eram în treacăt pe la Chişinău şi mi-am zis să-i fac o vizită unei scumpe prietene chiar la locul ei de muncă, la birou.
Am intrat la parterul luminos, cu birouri din pereţi de sticlă şi prima persoană pe care am vazut-o a fost secretara instituţiei, o fată frumoasă, modernă, zâmbitoare, pe care am întrebat-o dacă puteam să-mi văd prietena, ca să nu îmi împrăştii privirea indiscretă în jur.

Cu toată transparenţa sugerată de încăperea dată, nu mi-ar fi stat bine să o caut cu ochii.
Însă, oricât am încercat să aplic regulile codului bunelor maniere, firea mea curioasă m-a învins, ochiul şi-a cerut partea sa, aşa că m-am pomenit, vorbind cu secretara, « cu un ochi la făină şi altul la slănină ».

Într-unul din birouri am remarcat un barbat tânăr, pe care parcă îl ştiam de undeva. În fracţiuni de secundă mi-au trecut prin faţa ochilor colegii de şcoală, de facultate, foştii iubiţi, dar chipul de după geam nu se încadra în nicio categorie.

Cu un ochi la el şi cu celălalt la fata frumoasă din faţa mea, am încercat să aflu, fără să întreb, cine este.
Domnişoara, foarte receptivă, a înţeles întrebarea nepusă şi, bănuind că ştiu despre cine este vorba, însă nu cred ochiului meu stâng, a confirmat : « Da, este domnul Marian Voicu ! ».

Omul de televiziune Marian Voicu. Am urmărit multe din emisiunile sale la televiziunea românească şi mi-a făcut plăcere să constat că în realitate este acelaşi, că ecranul televizorului meu nu m-a înşelat. Mă refer la aspectul fizic, desigur.

Dar fiindcă prietena mea nu era, a trebuit să plec, fără să am plăcerea de a-l mai privi, chiar şi cu un ochi sau coada acestuia.

Pe drum spre casă, dar şi în tot restul serii, m-am gândit la omul de televiziune Marian Voicu, în particular, dar şi la omul de televiziune, în general.

Ce forţă este televiziunea, cum îţi prezintă oamenii şi evenimentele, ce impact are asupra privitorilor şi cum poate să schimbe faţa lumii !

Îmi puneam tot felul de întrebări, cum ar fi: dacă omul de televiziune este pe deplin conştient de efectele imaginii sale asupra celor care îl urmăresc, dacă se gândeşte la asta sau se gândeşte doar la imaginea sa - să dea bine la camera de filmat, să-şi spună replicile bine, cu patos, să-şi facă show-ul şi după asta să se transforme în ceea ce este cu adevărat...

Marian Voicu, fără să ştie, mi-a provocat o serie de amintiri plăcute, pe care le-am revăzut în mintea mea cu mult drag, toată seara până am adormit.

M-am întors la casa părintească pentru trei zile, am mai făcut curat, am privit fotografiile familiei, am spălat pentru a nu ştiu câta oară câteva haine de-ale părinţilor - aproape toate le-am dat de pomană, dar câte ceva mi-am lăsat şi mie, să-mi amintească de ei, când mă întroc acasă. Urma să plec a doua zi şi am mers la culcare depănând amintirile legate de tata şi de omul de televiziune Marian Voicu.

Tata a făcut doar 4 clase. A rămas orfan de mic şi nu a putut să înveţe mai mult. Cam de pe la 11 ani a trebuit să uite de copilărie şi să se apuce vârtos de muncă. Dar, a avut până la urmă o minte ascuţită, creativă şi prodigioasă, pe care a folosit-o în tot ceea ce făcea, fie că muncea, fie că povestea ceva, fie că privea televizorul.

În ultimii ani din viaţa sa devenise un bun « analist politic », cu viziuni asupra viitorului ţării şi al lumii, multe dintre care pe parcursul anilor ulteriori s-au confirmat. Ajunsese să fie bine informat despre tot ce se petrecea în lume, astfel încât avea noutăţi şi pentru mine, când ajungeam seara acasă, chiar dacă eram înconjurată ziua întreagă de informaţie, lucrând la radio.

Era şi un tip selectiv, nu privea orice şi nu îl convingea uşor oricine apărea pe ecran în calitate de om de televiziune.

Ei bine, într-o vreme îl descoperise pe Marian Voicu, emisiunile căruia le urmărea cu mult zel şi cu mult interes. Dacă tata îmi spunea că azi seară va fi « Aici şi acum », eu nu mai pretindeam să pun stăpânire pe telecomandă, îl lăsam să se delecteze, pentru că într-un fel, aveam parte de un spectacol în spectacol.

În ultimii doi ani de zile din două motive ajunsesem să ne înghesuim eu, tata şi fiul meu într-o singură cameră din cele patru pe care le are casa părintească. Primul motiv era că vroiam să fiu sigură că noaptea nu se simte rău, să îl aud când nu doarme , să îl ajut când are nevoie de ceva. Mă simţeam mai liniştită, dacă eram aproape de el. Şi, al doilea motiv, pentru că, deşi soba încălzeşte două camere, lemnele din an în an erau tot mai scumpe şi ca să economisim şi să ieşim bine din iarnă, ne convenea şi înghesuiala.

Televizorul era aproape de uşă, patul lui tata în celălalt capăt al camerei şi al meu undeva la mijloc. Deci, ca să vadă bine trebuia să stea şi el undeva la mijloc, dar niciodată nu şi-a permis să se aşeze pe patul meu, atăt de respectuos era tata cu copilul lui. Îşi lua un scaun de lemn cu spetează, nu dintre cele mai comode, era ceea ce aveam în casă. Pentru ai săi şaptezeci de ani, i-ar fi prins bine şi ceva mai moale, dar stătea doar pe scaunul său, fără să deranjeze pe nimeni şi fără să ocupe locul altcuiva.
Eu de pe patul meu urmăream şi televizorul şi pe tata.

După ce domnul Voicu îşi saluta privitorii, anunţa tema emisiunii şi îi dădea curs, cam în primul sfert de oră tata enunţa cu multă admiraţie în voce : « Deştept baiat Marian ! ». Nici prin minte nu-mi trecea să analizez dacă tata are sau nu dreptate. Fiind scump la laude, eram sigură că dacă a spus-o, a meritat.

Când emisiunea ajungea pe la jumătate, tata venea cu al doilea enunţ : « Aşezat baiat ! ». În traducere din limba tatei, asta însemna elegant, chipeş, manierat.

Să fi venit Giorgio Armani sau Valentino, cuplul Dolce&Gabbana, dar chiar şi Cătălin Botezatu cu toată experienţa lor şi cunoştinţele în materie de vestimentaţie şi eleganţă şi să fi încercat să-i spună tatei că nu are dreptate, că nu l-ar fi convins. Pentru tata, Marian Voicu era bine îmbrăcat şi elegant, într-un cuvânt – aşezat.

De două ori tata îl lăuda, nu mai mult, iar sfărşitul emisiunii îl lăsa pentru un mic bilanţ al său şi prognoze, aşa cum vedea el lucrurile.

În emisiunea următoare, calificativele erau tot atâtea şi cu acelaşi conţinut, dar spuse cu alte cuvinte. Primul se referea întotdeauna la mintea celui pe care îl privea : « Hâtru baiat Marian!».

Nefiind o persoană şireată, tatei nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să dea acest sens cuvântului. Deci, ”hâtru” pentru tata însemna doar deştept, isteţ, ager la minte. Şi al doilea – « Arătos baiat ! », ceea ce însemna: frumos, elegant, cu maniere.

Depănând aceste amintiri plăcute, am adormit într-un târziu şi, aşa cum neştiute sunt căile Domnului, neştiută este şi mintea omului. L-am visat pe Marian Voicu.

Se făcea că eram jurnalistă, care scria articole pe diverse teme, iar domnul Voicu era superiorul superiorului meu. Superiorul meu venea de fiecare dată cu bucăţile scrise de mine pline de zeci şi zeci de mâzgălituri, notiţe de tot felul, cuvinte tăiate de către superiorul lui. Şi se repeta această situaţie zi de zi, dar fără să mi se spună verde în ochi, dacă sunt bună pentru această meserie ori ba.

Mi-am luat inima în dinţi şi mi-am zis că nu pot să rezist acestui necaz la nesfărşit, aşa că am să merg chiar eu la superiorul superiorului meu să-l întreb răspicat : « De ce ma chinui, Mariane ? »
Şi... m-am trezit ! Iar a doua zi am plecat cu o uşoară nostalgie în suflet pentru acele vremuri, când casa părintească era locuită de suflete şi inimi...

Olga Gorceag

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă ai un gând preţios, formulează-l în termeni civilizaţi şi postează un comentariu.


La începutul blogului